Aș vrea să vorbesc despre o legătura puternica între cultura românească și cea italiană, reprezentată de Giovanni Papini. Se pare că, acest scriitor este mai popular în România decât în Italia. Da, am observat căÎn ultimii câțiva ani, au fost reprintate multe cărți lui Papini: spre exemplu, Chipuri de oameni, Viața lui Iisus, Diavolul, Dante viu și Gog.

În schimb, prin parțile noastre… aproape nic. Doar în ultimii zece ani, a fost o revenire a interesului, probabil pentru că a fost uitat trecutul lui cu fascismul.

Din această cauză, de-a lungul intregii perioade postbelice singura interpretare legitimă a lui Papini a fost acela a decanului criticilor italieni, Giorgio Barberi Squarotti, care a descris scriitorul ca „plicticos“, „nemilos“, „supărat“, „iresponsabil“, „meschin“, „provincial“ și… „antisemit“.

Nu contează că Papini să fie lăudat de Jorge Louis Borges („Daca in acest secol cineva poate fi comparat cu Proteu egipteanul, acest cineva este Giovanni Papini“), William James și (bineînţeles!) Mircea Eliade: pentru intelectualii italieni, el rămânea fascio mereu. Un discurs similar este valabilă pentru cultura catolică: Papini nu-i place atât la „dreapta“ cât și la „stânga“ religioase, deși a fost citat nimeni altul decât papa Paul al VI-lea și Benedict al XVI-lea (care a definit Viaţa lui Isus „emoționant“). Aparent, numai măreția recunoaște măreția…

Bibliografie de către www.giovannipapini.it

Dante viu

„Trebuie să facem pentru Dante ceea ce-a racut Socrate pentru filosofie: să-l coborîm din cer pe pămînt. Am înăltat, cu cele mai bune intentii, o statuie mai înaltă decît în realitate: ar fi timpul să readucem la viață omul adevărat, omul viu. Nu pentru a-l diminua –căci ceea ce e în mod etern mare în ei rezistă la orice tentativă a mărunților de noi–, ci pentru a-l înțelege mai bine. Un gigant cum e Dante nu are nevoie de tocuri false, catalige sau farduri.“ (Giovanni Papini)

„Autorul își propune, încă din premise, să contureze o imagine umanizată a poetului medieval, pe baza trairilor lui cotidiene (eșecuri personale, iubiri neîmpărtășite), în locul obișnuitei statui încruntate a artistului luptător.“ (Laszlo Alexandru)

Diavolul

Deopotrivă hulit şi adorat, „vinovat“ de unul dintre cele mai sângeroase episoade ale Evului Mediu, Inchiziţia, măr al discordiei atât în familie cât şi în societatea omenească, Diavolul a suscitat dezbateri aprinse încă din cele mai vechi timpuri.

Rodul unei documentări minuţioase, Diavolul lui Giovanni Papini nu este o istorie a opiniilor şi credinţelor privitoare la Diavol, o călătorie mai mult sau mai puţin erudită, mai mult sau mai puţin distractivă printer legendele vechi şi noi despre Diavol, o prezentare speculativă şi fadă, desprinsă din registrele scolasticii tradiţionale sau o carte despre moralitate, proiectată să apere sufletele oamenilor de capcanele şi asalturile Diavolului.

Această carte s-a născut din dorinţa de a afla adevăratele motive ale revoltei lui Lucifer (care nu sunt acelea îndeobşte cunoscute), de a vedea adevaratele relaţii dintre Dumnezeu şi Diavol (care sunt mult mai cordiale decât se crede) şi de a crea posibilitatea unei încercări, făcute de o parte a omenirii, de a-l repune pe Diavol în situaţia sa de la început, eliberându-ne astfel pe toţi de tentaţia răului.

Dedicată minţilor deschise, Diavolul a încercat să deschidă un dialog refuzat de multă vreme de forurile religioase care guvernează omenirea.

Raspunsul Bisericii Catolice: cartea a fost retrasă din librarii, iar mai apoi a fost interzisă, iar Giovanni Papini a fost excomunicat.

Gog

Gog, milionarul extravagant, vrea sa incerce orice experienta care i-ar putea alunga plictiseala si isi petrece viata calatorind prin lume si ascultand istoriile cele mai absurde si mai nebunesti. Prin tot ceea ce face Gog, Papini insira prin fata ochilor nostri o galerie impresionanta de personaje, de la personalitati ilustre din domeniul literaturii, stiintei si politicii la sarlatani marunti si grotesti, stransi in jurul celebrului protagonist in speranta unui castig.

O satira incisiva la adresa umanitatii si surprinzator de actuala chiar si dupa trei sferturi de veac de la aparitie, Gog (1934) este considerat una dintre cele mai reprezentative lucrari ale lui Papini, cititorul regasind aici cu placere ironia muscatoare din Un om sfîrşit, dublata de un umor cuceritor.

Atribuindu-si rolul de simplu traducator si editor al acestor insemnari uluitoare ce ii sint incredintate intimplator si pe care hotaraste sa le publice cu titlul de lectie morala la adresa societatii moderne, Papini introduce in scena un personaj cu o infatisare stranie si un nume cu rezonante biblice cutremuratoare: Gog, milionarul semi-salbatic, extravagant, care e dispus sa incerce orice experienta in stare sa-i alunge plictiseala si care isi petrece viata calatorind in jurul lumii si ascultind istoriile cele mai absurde si mai nebunesti.

Un om sfîrşit

Romanul autobiografic Un om sfîrşit, publicat in 1912, este cea mai cunoscuta lucrare a lui Giovanni Papini. Cartea realizeaza un portret al intelectualului macinat de convingeri contradictorii si de o profunda dezamagire in fata mediocritatii din jur, careia ii opune o atitudine critica si lucida, dar sfisiata de angoase. Este confesiunea uluitoare a unei personalitati complexe, de un egocen­trism maladiv, insa scrisa intr-o maniera impresio­nanta, cu inteligenta si deplina onestitate. Stilul vehe­ment si incisiv al lui Papini, bogat in imagini si cultivind cu voluptate paradoxul, surprinde si pro­voaca cititorul, care recunoaste in scriitorul italian unul dintre acele spirite vesnic nelinistite, aflate intr-o perpetua cautare.

„Eu nu sint un om in adevaratul inteles al cuvintului. Nu sint un om ca toti ceilalti, un om in carne si oase, un barbat nascut din femeie. Nu am venit pe lume precum semenii mei. Nimeni nu mi-a vegheat leaganul, nici primii ani de viata. Nu am cunoscut nerabdarea adolescentei sau siguranta legaturilor de familie. Eu – si voi spune asta in auzul intregii lumi, fie ca ma credeti sau nu – sint doar o figura nascuta dintr-un vis… Exist numai pentru ca cineva ma viseaza, cineva care, dormind, ma vede miscindu-ma, actionind si traind – sau, chiar acum, rostind aceste cuvinte.” (Giovanni Papini)

„Doar persoanele sterile si mediocre se preocupa de perfecta coerenta a gindurilor proprii si sint obsedate de teama de a nu gresi. Papini a gresit de multe ori, s-a contrazis cu furie, pina la a se compromite. Si totusi opera sa a ramas unitara si coerenta de la prima pina la ultima pagina.” (Mircea Eliade)

Amurgul filozofilor

Eseuri filozofice? Nu! Sau nu numai! O carte palpitanta si mai pasionanta decat un roman, fiindca e “inegala, partiala, fara scrupule, violenta, contradictorie, insolenta, ca toate cartile celor ce iubesc si urasc fara teama”.

Autobiografie intelectuala, ea este totdata un proces intentat filozofiei, un efort de a demonstra ca acest “monstru” nu reuseste sa fie nici stiinta, nici arta si nici mai ales, un instrument de cunoastere, de actiune si de cucerire a lumii.